MUZA

1. MUZA ISSN 2069-9204 Nr 1 An 2011 Luna aprilie

2. Dragii noştri cititori, Clipele trec şi pătrund în altă lume, file, cuvinte şi zile toate zboară odată cu timpul, dar ceea ce rămâne viu este în suflet, iar el merită purificat cu lucruri bune care te fac să trăieşti mai frumos. Apusul soarelui este sfârşitul unui moment, dar timpul continuă şi tu exişti. Credinţa, lectura, muzica toate se împletesc armonios şi ne poartă pe fiecare pe un drum pornit parcă dintr-o carte, drumul te urcă dar te şi coboară iar măiestria de a te şerpui până pe cele mai înalte culmi îti aparţine. Literatura este totul, este mama învăţăturii, este sacrificiul de a pătrunde într-o altă lume, în fiecare poveste din care nu ai vrea să mai pleci, atunci la sfârşitul fiecărei întâmplări tu vei şti că e finalul iar punctul culminat eşti chiar tu, tu preamărite cititor. Fiecare vers, fiecare amănunt ţi-e adresat ţie, tu, criticul şi înălţătorul fiecărei creaţii, doar tu luminezi ale noastre suflete pierdute printre gânduri, uitări şi dezamăgiri. Miracolul unei zile este mulţumirea de a exista iar noi toţi trăim spre a învăţa lucruri noi. Iar noi vă închinăm fiecare cuvânt şi fiecare vers celor care ne ascultă sau citesc micile noastre creaţii. Ceea ce a lăsat Dumnezeu pe pământ este darul lui pentru omenire, iar noi diversificăm darul lăsat pentru a trăi prin fiecare cuvânt. Noi, oamenii, suntem creaturi pierdute prin timp dar ne găsim drumul spre cea mai bună cale. Iar calea noastră, a tuturor, este învăţătura, prin ea putem fi mult mai fericiţi în această lume. Viaţa e universul prin care trăieşti iar măiestria de a naşte frumosul se ascunde în adâncul sufletului acolo unde găseşti iubire, credinţă şi pace, unde binele străluceşte în întuneric. Noi toţi trăim prin taine, de unde izvorăsc idei şi gânduri pe care le împărtăşim unii altora. Le mulţumim celor care ne-au lăsat mândria de a fi români, le mulţumim că ne-au lăsat o comoară fără preţ. Vă mulţumim, dragii noştri cititori. Cu respect şi stimă, Geanina Iovănescu

3. 80 de ani Nu o să cred vreodată că pot călători Nu o să cred vreodată că pot zâmbi Viaţa mi-e condeiul şi-o filă albă Îmbătrânite de chinul ce le-a ieşit în cale. 80 de ani am visat că zburăm ca păsările 80 de ani am visat că pot să fiu ce vreau Dar numai condeiul şi fila aceea albă Se cred îmbătrânite, legându-mă mereu... Nicicând nu voi pricepe Al anilor mister Cu tinereţea-n grabă S-ajungă-n bătrâneţe. Stingher mă trec prin casă Stingher îmi sunt mereu Doar vântu-mi aminteşte Că sunt şi-i drumu’i greu. Călător În noapte mă plimb hoinară Savurând un sentiment profund Un sentiment ce de multe ori înseamnă uitare Sau...chiar fericire Pătrund printre stele şi zbor prin sentimente Visez la lumina eternă a lumii de pe Lună Ajung acolo, cunosc o altă lume Un sentiment profund ce mă uimeşte. Călătoresc noaptea prin vis, printre stele Privesc etern la Luna cu goluri mari, profunde Stau şi visez o lume curată, pură, fermecată... Călătoresc cu gândul pe meleagul uitării Şi mă gândesc profund la o scăpare veşnică A nemuririi viselor pe o lume a stelelor. Hoinăresc cu gândul prin lumea noastră tristă Şi realizez deodată că e o lume uitată Pătrund în ea ca apa în pământ Şi sper că voi ieşi din ea curată. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 2Geanina Iovănescu

4. În zadar În zadar privesc la stele În zadar visez la lucruri mute În zadar trăiesc în tăcere Şi uit deodată totul. Mă simt hoinară pe străzi pustii Când oamenii par a fi morţi În zadar mai trăiesc pe-o lume hoinară Simt o trădare şi uit că trăiesc Pe un pământ blestemat pe veci Unde doar spiritele pot supravieţui Şi oamenii pot muri... În zadar pătrunzi în acestă lume În zadar trăiesti într-o lume pustie E o mândrie să trăieşti printre stele E o mândrie să mori printre ele. Tinereţe, cal sprinten - parodie Dintre toate vietăţile pământului Caii mi-au plăcut cel mai mult Sub dezlegarea tainică a valului În fruntea amurgului Printre toate vietăţile pământului Omul a devenit cel mai iubit. În străbuna abatere din drum Sub copita clipelor nebune Doar în tinereţe poţi citi Amurgul unei clipe nedormite Sub călcâiul străpuns de durere Sub cerul plin de iubire Doar aici poţi întâlni Cerul ţesut de fericire...

5. Tablou ninge grozav pe-un câmp de-argint pe-o vale uşor mişcătoare ascult atent privind o adiere sihastre şoapte aud într-un vânt prin întuneric caut o cale ce mă poate duce înapoi prin liniştea câmpului prin ceasul târziu zăresc un alb aprins o lume fără sens dar caut acelaşi destin o imagine alături de tine. Prefacere Cunoşti ispita zilelor topite În farmecul amurgului când pleci Pe alte drumuri să cunoşti alte vise În ciuda unor infernale ploi... Rugina toamnei îţi atacă glezna Şi păsări de-ntuneric se ivesc Şi te scufunzi în valuri de minute Numit fiind copil, adolescent... Deschizi geamul oval de la mansardă În vântul rece al nopţii şi priveşti Cum îţi pluteşte bezna în apele cu ochi Cum te transformi în fluture şi-n nadă.

6. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 3De la comuniune la ecumenicitate Odată cu „plinirea vremii” şi venirea lui Iisus Hristos în lume, ca Mântuitor şi Răscumpărător al neamului omenesc, a avut loc întemeierea unei noi accepţiuni a existenţei omului pe pământ, în sensul că „discipolii lui Hristos”, care pentru prima dată în Antiohia s-au numit creştini, au fost martorii edificării „împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ”, având la bază iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, „aşa de mult, încât a trimis pe Fiul Său în lume”, iubire care să se manifeste şi în noua comunitate creştină, prin adorarea lui Dumnezeu şi prin iubirea aproapelui[1]. Comunitatea creştină primară stăruia în frângerea pâinii, în rugăciune şi în ajutorarea celor în nevoi (a se vedea în special Faptele Apostolilor). Pe acest temei bineplăcut lui Dumnezeu, cei „nou aleşi ostaşi ai lui Hristos”[2], se diferenţiau de restul lumii prin faptele lor de viaţă, trăind în comuniune de dragoste frăţească, de credinţă, de rugăciune şi de întrajutorare[3]. Având această temelie a dragostei prin comuniune, Biserica lui Hristos, numită cu numele Său, Biserica creştină, în primul mileniu a continuat împlinirea poruncilor Întemeietorului şi Capului ei, cu toate că a trecut prin diferite crize, generate mai ales de ereziile apărute în sânul Bisericii, şi câteodată şi de diferenţele de tradiţii locale, statornicite pe calea obiceiului, care n-au afectat credinţa, dar cursul Bisericii, celei Una, a fost continuat în condiţii fireşti. Începutul mileniului al doilea a adus cu el şi ruptura în două a Bisericii, cunoscută în istorie ca „Schisma de la 1054”, împărţind astfel Biserica în „de Apus şi de Răsărit”, care de atunci s-au numit Biserica Catolică (universală) şi Biserica Ortodoxă (a dreptei credinţe). Încercări de revenire la unitate au fost în multe rânduri, dorite de ambele părţi, dar concepţia despre universalism şi centralism papal a episcopului de la Roma s-a lovit tot timpul de opoziţia fermă a Bisericilor autocefale răsăritene, care nu acceptau pretenţiile papale de jurisdicţie universală peste toată Biserica, considerându-l cel mult primul dintre egali, în ordine onorifică. Secolul al XV-lea aduce o altă ruptură, de astădată în sânul Bisericii Catolice, când a avut loc Reforma şi pe plan religios, ruptură care a dat naştere la apariţia altor Biserici creştine numite protestante, din care prin secolele XVIII – XIX apar Bisericile neoprotestante. Iată, urmărind pe scurt firul istoric al evenimentelor din Biserică, vedem că unitatea creştină a primelor secole, bazată pe legătura dragostei, baza fiind iubirea lui Dumnezeu, dată oamenilor, s-a rupt mai întâi în două, apoi dintr-una din părţi s-a rupt în mai multe părţi, tocmai pentru că omenescul a suprapus divinul în viaţa Bisericii lui Hristos, iar poate de cele mai multe ori, orgoliul dreptăţii uneia sau alteia din părţi, în loc să fie îndreptat spre unitate în diversitate, a luat drumul dezbinării definitive şi aproape imposibil de reparat. Secolul al XX-lea a adus o iniţiativă fermă în favoarea reconcilierii părţilor, chiar dacă au mai existat şi înainte asemenea iniţiative.

7. Iniţiativa nu aparţine unei singure Biserici creştine, ci poate fi asimilată tuturor Bisericilor care au manifestat predispoziţie pentru a căuta similitudini şi căi viabile de comunicare şi găsirea mijloacelor necesare de dialog între diferite confesiuni creştine. Această iniţiativă poartă numele de Ecumenicitate sau Ecumenism, şi are ca for suprem de coordonare şi comunicare Consiliul Ecumenic al Bisericilor Creştine (CEBC sau CEB), sub patronajul căruia se încearcă refacerea unităţii ecumenice creştine din primul mileniu. Mişcarea Ecumenică cum mai este numit Ecumenismul, reprezintă lucrarea Bisericilor creştine pentru „unitatea creştină”, care se strânge şi se întăreşte din ce în ce mai mult în ultimul timp. Se pretinde a fi un pas important spre unitatea Bisericilor creştine, ecumenicitatea vizând refacerea unităţii ecumenice de altă dată, a întregii creştinătăţi. În vremea de astăzi se vorbeşte tot mai mult şi mai intens de ecumenicitate, ca reflex al unităţii creştine, ca atribut al Bisericii, care are datoria de a lucra nu spre dispersare, ci spre unitate de credinţă, în mediul romano-catolic, vorbindu-se tot mai mult despre „unitate în diversitate”, concept acceptat mai mult sau mai puţin de unele Biserici creştine. Biserica Ortodoxă Română întreţine strânse legături, în primul rând, cu Bisericile Vechi orientale, care se consideră a fi cele mai apropiate de Ortodoxie. Astfel, pe lângă relaţiile din trecut cu diferite Biserici necalcedoniene, în ultimul timp Biserica Ortodoxă Română are relaţii cu Biserica Armeană, Biserica Etiopiei, Patriarhia Coptă din Egipt, şi Biserica Siro-Iacobită din Malahar. Încercări de apropiere între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe se produc abia după Conciliul II Vatican (1962-1965), şi mai ales după anul 1967, când au avut loc ridicarea Anatemelor (blestemelor) aruncate reciproc de cele două Biserici la anul Schismei (1054). Contactele ecumeniste dintre cele două Biserici – Ortodoxă şi Cato-lică- au contribuit la crearea climatului favorabil pentru întreţinerea dialogului în plină desfăşurare. De asemenea s-au stabilit contacte viabile între Biserica Ortodoxă Română şi Bisericile Anglicană, Vetero-Catolică şi Protestante, iar în general cu toate cultele din România. În acest sens Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină este una dintre cele mai de seamă acţiuni pe tărâm ecumenic, este parte integrantă din Mişcarea Ecumenică, încă de dinaintea înfiinţării Consiliului Mondial al Bisericilor în 1948. Biserica Ortodoxă Română şi-a manifestat vocaţia ecumenică răspunzând, încă din 196l, printr-o hotărâre a Sfântului Sinod, la propunerea Consiliului Mondial al Bisericilor de a se alătura eforturilor de refacere a unităţii văzute a tuturor creştinilor. Din motive independente de voinţa Bisericii noastre, abia în 1993 această hotărâre sinodală a fost pusă în practică. Din anul 1993, Biserica noastră participă efectiv la desfăşurarea, în România, a acestei Săptămâni de Rugăciune, în strânsă cooperare cu Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din România - AIDRom.

8. Tema din acest an ne reaminteşte de începuturile Bisericii. Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină, are ca temă de reflecţie în acest an „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” .A devenit deja o tradiţie ca, la începutul fiecărui an, în perioada 18-25 ianuarie, credincioşii diferitelor Biserici din România să se regăsească unii cu alţii, în aceste zile ale Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină, pentru ca, împreună, să dea slavă lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat. Protopop Onea Crinel – Ioan [1] „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). [2] „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). [3] „Iar peste toate…, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).

9. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 4Nataşa Valentina Roman Încă mai cred Atâta timp cât iubesc şi sunt iubită îmi permit luxul să cred într-o lume mai bună, lipsită de minciuni, de ipocrizie, de ură, de discriminări, de gelozii absurde, de invidie, de atâta răutate care pur şi simplu nu îşi are rostul. Atâta timp cât cred în iubire (şi prin iubire nu mă refer la dragoste care înseamnă pasiune) mai sunt posibile minuni, mai pot spera în schimbări pozitive, în adevăr, bine şi frumos. Am uitat să mai fim buni, să iertăm, să ne acceptăm, pur şi simplu să fim noi fără a ne fi teamă că vom fi judecaţi de restul lumii care de multe ori se consideră superioară şi îndrăzneşte să arunce prima piatra. Am uitat să fim oameni... Poate că avem impresia greşită că datorită faptului că suntem oameni avem dreptul la a 3-a, a 4-a, a 5-a, a nu ştiu câta şansă, că viaţa e lungă şi că avem tot timpul din lume să ne revizuim comportamentul deci ni se permite absolut orice. De aceea, cumva, valorile morale dispar încet-încet din viaţa noastră... Trist dar adevărat. Uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte din viaţa noastră, lucruri simple dar care ne aduc fericirea: razele blânde ale soarelui, florile mici şi parfumate pe care adesea nu le observăm pentru că suntem prea ocupaţi să suferim din cauza unor fapte mai mult sau mai puţin importante, zâmbetul dulce şi inocent al unui copil, cerul senin care simbolizează speranţa şi acel fascinant apus pe care doar un pictor extrem de talentat îl poate reda în toată splendoarea lui. Lumea e imperfectă, e rea, e absurdă, e inacceptabilă şi tocmai de aceea avem DATORIA de a o face mai bună, de a schimba ceva! Dacă lumea nu este aşa cum am vrea noi să fie trebuie să încercăm noi să o facem minunată, atât cât putem. Deci, încă mai cred în iubire, în minuni pentru că fără ele viaţa nu ar avea niciun sens...

10. *** Te caut la capătul pământului De la începutul lumii Dincolo de timp Aşteaptă-mă Mai am Încă Timp Să mă ascund Să mă găseşti Tot ce ai vrut să uiţi Zi de zi Îţi amintesc eu Stai... *** Lumea a uitat minunile pe străzi pustii departe speranţele aşteaptă graţierea şi tu înveţi decalogul iubirii... Rugăciune Priveşte-mi ochii cerşindu-ţi iertareSau buzele şoptind îndurare.Caută în suflet un strop de lumină,Purifică-mi calea şi ia-mă de mână. Compromis Îţi vând sufletul În rate Cu dobândă Sânge, cuvinte Perfecţiune trunchiată. Ascultă, îţi închiriez inima Şi visele Pentru diamante false Îmi amanetez trupul Negociabil Şi tu, şi eu Şi noi, şi voi Umanitate. Zero Întoarcerea la cuvinte Mă obligă Să tolerez absurdul Să-ţi accept prezenţa Să-ţi simt mirosul La nesfârşit Chiar dacă... Probabil amuzantă e Părerea ta Despre limita Bunului simţ...

11. Obsesie indecentă Lucrurile corecte Devin Obsesii indecente Pe măsura ce Simţul datoriei Sufocă gândurile Sentimentele. Întotdeauna există Un TREBUIE Care nu îţi permite Să uiţi De propria Obsesie indecentă. Utopie Poveştile perfecte se spun după ora 25 cu lumina aprinsă pentru Ashley Wilkes şi ceilalţi... Lucrurile perfecte se nasc din iluzii vitale ţinute sub cheie. Oamenii perfecţi spun poveşti perfecte despre lucruri perfecte într-o lume perfectă. În concluzie, perfecţiunea există pentru cei care îşi permit…

12. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 5GÂNDURI, REFLECŢII…… De când ne naştem şi până murim ne frământă o întrebare: există sau nu fericirea? Şi dacă da, ce reprezintă ea? Dacă urmăm filonul religios, răspunsul nu poate să fie decât unul afirmativ. Biserica afirmă prin vocea Sfinţilor Părinţi că fericirea există şi că ea ar fi răsplata pentru faptele noastre cele bune săvârşite aici, pe pământ. Cu alte cuvinte, există fericire, însă ea nu poate fi atinsă aici, ci doar în viaţa de dincolo. Dacă mergem pe latura filosofică, părerile sunt extrem de variate, pornind de la considerarea fericirii ca singur scop în viaţă şi ajungând la negarea atingerii acesteia. Din prima categorie fac parte hedonişii, care considerau că fericirea este eliberarea de orice fel de durere şi procurarea unei stări plăcute. Cu alte cuvinte, aceştia puneau semnul egal între fericire şi plăcere. Însă, aceasta din urmă era împărţită în trei trepte în funcţie de importanţa pe care i-o acordau. Astfel, pe treapta cea mai de jos se aflau plăcerile trupeşti, apoi cele materiale, iar pe treapta de sus – plăcerile spirituale. Acest mod de a privi fericirea a fost oarecum preluat de către epicureici, care aveau ca unică deviză: „Carpe diem!”, plasând pe primul loc trăirea intensă, deci procurarea plăcerilor de orice fel. De aceea în antichitate oamenii erau atât de debusolaţi, neştiind cărui curent filosofic să-i dea crezare sau cărui cult să i „se închine”. Doar cei ce se îndeletniceau cu exerciţiul minţii reuşeau să-şi găsească împăcarea sau să se adâncească într-un labirint şi mai mare, ceilalţi conducându-se după instincte, fiind trecuţi în rândul animalelor…Iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în zilele noastre, rămânând aceeaşi împărţire… Acum să revenim la încercarea de a defini fericirea. Aşa după cum Cicero spunea despre prietenie că este „acordul deplin al tuturor lucrurilor divine şi umane realizate cu bunăvoinţă şi caritate” şi eu consider că fericirea este un acord deplin între toate funcţiile organismului uman, între om şi ceilalţi (societate) şi între om şi natură (univers). Din primul acord rezultă sănătatea fizică şi mentală, din cel de-al doilea reiese bunaînţelegere, progresul, bunăstarea, iar din ultimul rezultă revărsarea darurilor naturii asupra omului.

13. Veţi zice că am exclus acordul dintre om şi divinitate. Nu l-am exclus căci el este subînţeles în cel dintre om şi univers deoarece, dacă omul se află în armonie cu natura şi o priveşte ca pe o operă desăvârşită a unui Creator, înseamnă că trăieşte în armonie cu Însuşi Creatorul ei. Şi oare nu se poate numi fericit un om care se bucură de sănătate, de înţelegere cu cei din jurul său şi de trăirea în concordanţă cu natura? Ba da, însă, cu siguranţă că cei ce vor afla un astfel de om îl vor urî atât de mult încât vor încerca prin orice mijloace să-i tulbure starea de fericire, să-l facă să fie nefericit ca şi ei.Ce altceva poate să fie fericirea dacă nu starea de împăcare cu tine însuşi, cu cei din jurul tău şi cu natura? Iar, dacă ai împăcare cu tine însuţi, înseamnă că ai şi cu Dumnezeu pentru că El se află înlăuntrul tău. Cu toate că oamenii definesc în mod diferit fericirea, cu toţii o consideră un ideal tangibil. Însă, unii filosofi, printre care şi Freud, consideră fericirea un ideal intangibil, imposibil de realizat. Astfel el spunea că evitarea durerii şi trăirea unor plăceri intense duce la fericire, dar aceasta se realizează doar episodic, cu scopul de a îndeplini acele nevoi. Tot Freud mai spunea că suferinţa îl atacă pe om din trei părţi: din partea propriului corp, din exterior şi din raporturile cu ceilalţi oameni.Majoritatea oamenilor privesc suferinţa şi bucuria ca pe ceva implacabil, venit de sus, un destin căruia nu i se pot sustrage şi devin nişte resemnaţi. În timp ce unii luptă pentru a ieşi din starea de suferinţă, alţii renunţă şi chiar îşi pun capăt zilelor. Biserica trâmbiţează că omul a fost creat cu scopul de a fi fericit, însă noi vedem pe pământ din ce în ce mai multă suferinţă…Şi atunci?...Poate că am fost creaţi pentru a fi fericiţi, însă la fel de probabil ar fi ca această fericire să nu o găsim aici, în această viaţă – considerată de mulţi ca o trecere, o călătorie - , ci în cea veşnică – dacă ea există. Oricum ar sta lucrurile şi oricât de credincioşi sau necredincioşi am fi, fericirea nu trebuie s-o căutăm în afară, ci înlăuntrul nostru pentru că, la urma urmei, ea este o stare „adamică” de pace, bucurie, împlinire – pe care am pierdut-o, probabil, o dată cu căderea în păcatul strămoşesc. Şi nu ne este îngăduit să trăim această stare decât pentru fracţiuni de secundă deoarece ne-am obişnui cu ea şi am crede că ni se cuvine. Ea ne este arătată ca să vedem că este bună şi să tânjim după ea toată viaţa. Vom reveni la această stare abia după ce vom birui toate încercările vieţii. Aşa după cum Mântuitorul a trebuit să treacă prin moarte pentru a ne izbăvi de păcatul strămoşesc, şi noi va trebui să trecem prin moarte pentru a atinge starea de fericire… Prof. Lavinia Aritica Flueraş

14. La ceai cu Dumnezeu Astăzi stau la ceai cu Dumnezeu îmi pune întrebări şi eu răspund – aştept să primesc jobul vieţii – încerc să stau dreaptă picior peste picior să-mi controlez mişcările – limbajul trupului e foarte important în astfel de împrejurări – Dumnezeu îşi bea ceaiul liniştit nemărginirea stă în braţele lui un înger face fotografii cine ştie poate le va publica la vreo revistă într-o bună zi îmi spun că dacă îmi joc cărţile bine jobul vieţii ar putea fi al meu mă trec fiori pe spate dar zâmbesc iar Dumnezeu îşi bea ceaiul liniştit. Întâlnirea Aşteaptă-mă pe lângă veşnicii pe câmpul nesfârşit prin care doarme timpul. Aşteaptă-mă la capăt de lume unde din nori curg izvoare de flori. Maktub În această seară de iarnă dansăm cu trupuri de ceaţă agăţate de suflet. Timpul nu mai contează. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 6 Nicoleta Dumitrache Herţ

15. Când porcii zboară Sunt zile când nedreptatea coboară rapid din calendar Te priveşte cu superioritate îţi zâmbeşte chiar – laşi ochii în jos şi suspini încă o dată „Aşa e viaţa”, îţi spui, întorci spatele şi sub povara unei lacrimi părăseşti încăperea. Să joci teatru nu mai are sens doar joci de-o viaţă în aceeaşi piesă iar uneori mai primeşti şi aplauze. Dar nu astăzi. Astăzi e ziua altcuiva. E ziua când porcii zboară iar tu eşti în concediu. De-ar putea să mă viseze un vis De-ar putea să mă viseze un vis în care să mă descompun petală cu petală să fug prin lume goală s-ating din veşnicie o singură fâşie şi-apoi cu o aripă să mă agăţ de-o clipă să mă sărute vântul şi să răstorn pământul să fiu chiar eu un vis ce nu a mai fost scris.

16. Frunza Plouă cu frunze peste lume tăcerea toamnei azi mă doare şi-atunci fug în lună azi şi mâine în soare. Ţara mea e-o frunză fără sens bătută de vânturi purtată de valuri pe tristele maluri sfâşiată de dor şi de gânduri. Plouă tot mai des mai aiurea peste inima mea şi-atunci mă rog să nu vină toamna atât de devreme şi frunza să-mi ia. Ceasul static Nu ştiu ceasul acesta static ce-a-ngheţat la mine-n gând dacă vine, dacă pleacă ca şi omul pe pământ. Nu ştiu ce e scris în stele, nici în palmă, nici în vis, nici în gândurile mele nu mai ştiu ce este scris. Doar zăpada bate-n geamuri iarna a venit de mult, ochii lumii nasc abise ce în suflet le ascund. Ceasul bate-ncet şi vremea se preschimbă-n fulgi de nea. Nu ştiu dacă eu sunt lumea sau de lumea e a mea.

17. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 7Un om, un destin eroic – 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu Sever Bocu s-a născut la 19 noiembrie 1874 în satul arădean Şiştarovăţ. După terminarea şcolii primare în satul natal, Sever Bocu urmează şcoala medie la Lipova şi liceul la Arad, însă în preajma examenului de bacalaureat a fost exmatriculat pentru că a refuzat să poarte panglica cu culorile drapelului maghiar. Îşi va continua mai târziu studiile la Academia Comercială din Viena, apoi la Şcoala de Înalte Studii din Paris. Caracter de luptător În 1892 tânărul Sever Bocu lucrează ca redactor la ziarul „Tribuna” din Sibiu unde ia legătura cu fruntaşii memorandişti. Puternic impresionat de lupta lor, entuziastul Bocu se întoarce la Lipova unde organizează pe dealul denumit ulterior „La crucea lui Bocu” o manifestaţie publică în favoarea memorandiştilor închişi la Viena. Persecutat de autorităţile austro-ungare, Sever Bocu ia calea Parisului pentru a-şi desăvârşi pregătirea intelectuală. Se reîntoarce la Lipova şi se angajează contabil la banca „Lipovana”. Din 1899 se mută la Arad ca redactor al ziarului „Tribuna poporului” (mai târziu „Tribuna”). În această calitate începe o campanie susţinută de promovare a intereselor românilor. Articolele lui au iritat autorităţile şi i-au adus numeroase procese de presă precum şi trei condamnări la închisoare. Atitudinea sa virulentă a dus la suspendarea apariţiei ziarului „Tribuna”, de aceea Sever Bocu se mută în România, la Constanţa. Va construi, cu mari dificultăţi, un hotel la Techirghiol, care va deveni un punct de atracţie pentru personalităţile politice de prim rang din Regat, de la familia regală şi până la diplomaţii străini. Primului Război Mondial şi Marea Unire Cu toate că avea 42 de ani la intrarea României în război, se oferă să se înroleze voluntar în Armata Română, ocupându-se cu interogarea prizonierilor germani şi îndeplinind diferite misiuni de comandă şi organizare. În 1917 este însărcinat de Guvernul României să se ocupe de organizarea legiunilor formate din foşti prizonieri ardeleni din lagărele ruseşti. Redactează la Kiev revista „România Mare”, în care militează pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. După terminarea războiului, Sever Bocu vine în ajutorul delegaţiei României de la Conferinţa de pace de la Paris, concentrându-se pe problematica Banatului şi în special pe combaterea propagandei naţionaliştilor sârbi care încearcă să rupă din Banat cât mai mult posibil în favoarea Serbiei.

18. Marile realizări din perioada interbelică Reîntors în ţară, în 1921 este ales pentru prima dată deputat, în circumscripţia Buziaş, timp de peste două decenii va fi liderul ţărăniştilor bănăţeni. În 1928 ţărăniştii ajung la guvernare iar Sever Bocu primeşte funcţia de Ministru al Banatului. Din această postură se implică în numeroase acţiuni cu caracter administrativ, cultural şi naţional care şi azi sunt apreciate. Un exemplu grăitor au fost eforturile depuse pentru înfiinţarea Universităţii de Vest din Timişoara, „un far intelectual menit să străbată peste graniţe în toate sufletele româneşti”. În a doua guvernare ţărănistă a fost primar de Lipova, mandat în care a pavat străzile, a introdus curentul electric şi a reconstruit aproape 200 de case afectate de inundaţii. În vara anului 1940 ia atitudine publică faţă de cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ardealului fără luptă, iar în perioada 1940 – 1944 va susţine numeroase conferinţe legate de drepturile românilor în teritoriile pierdute. Calvarul comunist Odată cu instaurarea regimului comunist, viaţa lui Sever Bocu ia o întorsătură tragică. Presa comunistă îl torpilează cu o avalanşă de injurii şi etichetări menite să denigreze o personalitate puternică şi un veritabil simbol al Banatului. La alegerile din 1946, în ciuda abuzurilor comuniste, Sever Bocu este ales deputat în circumscripţia Lipova, fiind singurul ţărănist din Timiş care intră în Parlament. La scurt timp însă refuză să ia parte la spectacolul cinic regizat de comunişti şi se retrage din viaţa politică la Lipova, unde se dedică scrierii memoriilor. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 este arestat de Securitate, dus mai întâi la Timişoara, apoi la închisoarea de la Sighet. Nu a fost niciodată judecat de o instanţă judecătorească. Va deceda în închisoare, în condiţii care nu au fost pe deplin elucidate. Din relatările unor foşti deţinuţi politici se pare că un temnicer l-a lovit cu bocancul în faţă şi i-a rupt maxilarul. Neputându-se hrăni, bătrân şi fără asistenţă medicală, în data de 21 ianuarie 1951a decedat, fiind îngropat în cimitirul săracilor din Sighet. Familia nu a ştiut nimic de el, actul său de deces fiind întocmit abia în 1957. O urnă cu pământ din groapa sa fost adusă în 1999 şi depusă în biserica ortodoxă din Lipova. Martiriul lui Sever Bocu, precum şi viaţa sa dedicată în întregime propăşirii neamului românesc, rămân ca exemplu pentru toţi cei care simt şi trăiesc româneşte. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Dorin Ocneriu

19. Printre ruinele templului Printre ruinele templului De undeva dintr-un ungher Priveşte stingher O fărâmă din falnicul Buda Iţi porţi paşii printre pietre şi ciulini Lui să te închini În semn de respect pentru credinţa Altora, nu a ta. *** A murit speranţa Zilei de mâine Uitarea se aşterne Peste trecut Prezentul e cumplit De crud *** N-am fost decât umbra Celei ce sunt Mi-am suprimat trăirea Şi-am ajutat pe alţii Ce aripi şi-au frânt *** Când zorii se revarsă Şi luna bate-n geam Tu mă cuprinzi cu braţul Şi flori cum cad din ram Se aude focu-n vatră Un câine latră lung Şi somnu închide pleoapa Iar gândul îl alung O dulce toropeală Cuprinde întregul trup *** Cuvintele-ţi crude doboară Rănind ca pumnale Ce nu e-n tiparele Frumuseţii tale *** Jocul cuvintelor Aşternute pe hârtie Dezlegând Misterul intim Al sufletului Desluşind poetul Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 8 Zenovia-Lascu Broncz

20. *** Apa ca o rugăciune curge Peste pietre ape repezi Printre dealuri Ape line Iar vâltoarea vieţii Vine peste Noi *** Cuvinte puţine Care spun mult Prin tăcere Trecutul te atinge Cu aripa sa Răvăşind sentimente Curcubeu ce vine Din viitor Presărând culori Peste prezent *** Cuprinde-mă cu braţul Dragul meu În somnul dulce Care vine Prin pori să simt Căldura ta Vântul prin sălcii S-adie Raze de lună-n ferestre tandre lumina-şi reversă peste noi *** Linistea şi singurătatea Îmi tulbură sufletul nemângâiat Şi întristat Durerea nu dispare Tot mai tare *** Când sunt lângă tine Mă simt foarte bine Sufletul meu bate cu putere Oare ce se-ntâmplă cu mine? Sufletul meu e lângă al tau Şi nu e de rău *** Nu te pot uita, am în gând privire ta Sufletul tău va fi lângă mine mereu Vei fi în gândul meu Te voi iubi

21. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 9Interviu cu Delia Cărăbaş – o pictoriţă desăvârşită N.R.: De la ce vârstă pictezi şi ce te-a determinat să te apuci de pictură? D.C.: De la grădiniţă numai că nu pictam în ulei, doar cu creioane colorate. Mai târziu m-am perfecţionat. Pur şi simplu mi-a plăcut. La mama mea am văzut primele desene căci îi plăcea să deseneze cai. N.R.: Ce simţi atunci când pictezi şi ce doreşti să transmiţi prin picturile tale? D.C.: În primul rând mă relaxez când pictez şi mă simt mai bună şi asta doresc să le transmit şi celor din jur. Pot spune că îmi încarcă bateriile. N.R.: Care sunt temele predominante în lucrările tale? D.C.: Peisajele şi florile sunt temele predominante în lucrările mele. N.R.: Dacă ai putea să alegi dintre toate lucrările tale una singură, despre care ai putea spune tu că te reprezintă? De ce? D.C.: De exemplu Tablou de toamnă. Îmi place enorm de mult pădurea în anotimpul toamna. Parcă e înflorită pădurea toamna datorită multitudinii de culori. N.R.: Ce te inspiră atunci când pictezi? D.C.: Natura. N.R.: În cât timp reuşeşti să termini o pictură? D.C.: În cel mai scurt timp într-o zi dacă pictez ceva ce îmi place şi dacă trebuie să pictez ceva ce nu îmi place durează chiar şi trei ani, amân cât de mult pot terminarea lucrării. N.R.: Ce preferi să pictezi: portrete, peisaje, acuarele? D.C.: Peisajele – pădurea în toate anotimpurile. N.R.: Ai vândut multe lucrări? D.C.: Am vândut foarte multe picturi. Am avut foarte multe comenzi pentru picturi religioase, flori şi peisaje.

22. N.R.: Ai avut multe expoziţii? D.C.: Am avut 2 expoziţii personale la Lipova (1988 - 1989), la Vişeul de Sus (1985), la Arad – Sala Forum- expoziţie cu clasa de pictură (1988) şi cu diverse ocazii la Consiliul Local Lipova. N.R.: Ce personalităţi te influenţează? D.C.: Cel mai mult Grigorescu şi mai târziu l-am descoperit pe Schischin Ivan – are numai peisaje, păduri inclusiv muşchii, buburuza în iarbă sau chiar firul de iarbă în detalii. Pictează atât de bine încât ai impresia că e o poză ceea ce vezi. Grigorescu îmi place pentru că pictează viaţa la ţară: flori, ţărănci, car cu boi, ciobănaşi cu oi. El avea o pictură foarte frumoasă cu peisaj: Luminişul. N.R.: Îţi mulţumesc mult pentru interviu. Îţi doresc mult succes în activitatea ta profesionala! La revedere. D.C.: Şi eu îţi mulţumesc. La revedere! Cetatea Şoimoş

23. Era o familie fericită, La un bloc, într-un oraş: Tata, mama, o fetiţă şi un dulce copilaş Erau fericiţi părinţii Mândrii de copiii lor Nu ştiau ce îi aşteaptă, Care va fi soarta lor. După ce trecură anii Fata se căsători, Şi nu după multă vreme Alin în accident muri. Acum casa e pustie Tata, mama, suflet gol Din când în când mai vine fata Dar nu şi ALINUL lor. El din ceruri îi veghează Ca să nu le fie rău Iar când îngerii îl lasă Se coboară în vis mereu Doar în poze puişoru Acum le alină doru'. Alin – Dorin nu mai este Şi nici ZHETZ (ZAIŢ), a rămas doar o poveste Inconştienţa şi incompetenţa şoferilor L-au trimis fulgerător Sus în lumea stelelor. În postul Crăciunului, Pe drumul Aradului, Curba Sâmbăteniului. El, s-a dus şi nu mai vine Bătrâneţea să ne-aline Doar în vis ne întâlnim De toate ne povestim, Dar ce este în a lui lume Niciodată nu îmi spune, Eu l-ascult tot ce îmi spune! Să nu-l plâng în astă lume, Să n-am lacrimi pe obraz Că numai necaz îi fac. Dar, mă bucur că-n vis vine Şi cu drag mă strigă ILE!!! Mămicuţă, să n-ai teamă „SOARELE” tău te veghează El şi cu D-zeu Sfânt Te veghează pe pământ. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 10Ileana Mărculescu(mama lui Alin Mărculescu)DESTINUL UNEI FAMILII IN MEMORIAM prof. Alin – Dorin Mărculescu LIPOVA 25.10. 1980 SĂMBĂTENI 21.11. 2007

24. Nr.1 APRILIE 2011 MUZA pagina 11Mănăstirea Maria Radna – loc de pelerinaj şi de har „Adevăratele capitale ale Europei nu sunt marile centre politice sau administrative, ci locurile de pelerinaj” (Johann Wolfgang v. Goethe) În toate ţările creştine există numeroase biserici dedicate cinstirii Maicii Domnului, dovadă că credincioşii sunt conştienţi de importanţa Sfintei Fecioare nu numai în planul mântuirii, dar şi ca exemplu de viaţă demn de urmat. Fără Sf.Maria credinţa noastră ar fi mult mai săracă. Aceste biserici relativ puţine ajung să devină şi loc de pelerinaj, datorită unei întâmplări miraculoase sau prin păstrarea unui obiect religios de mare importanţă. Analiza acestor locuri arată că nu locuitorii au avut iniţiativa de a crea aceste locuri de har, ci însăşi Sf.Fecioara şi a ales locurile unde a dorit şi doreşte în continuare să-şi arate bunătatea de mamă şi apropierea faţă de nevoile omului. Maria Radna se înscrie în lista acestor „izvoare de har” de mai multe secole. Mii de persoane au trăit aici pe propria lor piele experienţa unui ajutor supranatural. Miracolele nu le putem înţelege sau explica, le putem doar accepta cu umilinţă şi recunoştinţă. Clipele de rugăciune în faţa Icoanei făcătoare de minuni pot schimba viaţa unui om. Viaţa există doar acolo unde există mişcare. Numai omul, care se află în mişcare, adică în căutarea adevărului, va reuşi să găsească sensul vieţii. Această insulă de linişte ne poate ajuta să acceptăm pe de o parte realitatea vieţii noastre cu toate clipele de împlinire sau de suferinţă, pe de altă parte ne ajută să descoperim în noi rezerve de puteri nebănuite şi încredere optimistă privind viitorul. „Rugăciunea nu schimbă lumea, însă îl schimbă pe om, şi oamenii pot schimba lumea”, afirmă Albert Schweitzer. Pelerinajul reprezintă un element important din viaţa creştinului, contribuind la autocunoaştere şi autodisciplină, la curăţirea şi libertatea sufletului, la învingerea sentimentului de frică şi de îndoială. Lucrări despre acest loc există din jurul anului 1750, când Maria Radna a fost recunoscut oficial de către Biserică ca loc de pelerinaj. În secolele XVIII, XIX şi XX au apărut mai multe cărţi despre această mănăstire franciscană, conţinând nu numai date istorice, dar şi descrierea primelor zeci de minuni, care au avut loc aici, cărţi speciale pentru pelerini cu rugăciuni şi cântece în diferite limbi: germană, maghiară, croată, bulgară. De ce vin anual zeci de mii de persoane la Maria Radna, ce îi atrage, ce caută şi ce găsesc aici? Dacă în trecut mulţi veneau la Radna deoarece făceau parte dintr-o comunitate religioasă, în zilele noastre motivaţia este de cele mai multe ori personală. Asemenea unei pietre preţioase, care devine tot mai valoroasă prin prelucrare, şlefuire şi poliere, tot aşa pelerinul care vine la Radna câştigă valoare. Oamenii găsesc la Radna un loc în care îşi pot depune greutatea sufletească în faţa Maicii Domnului. Radna le oferă posibilitatea ca ei să apară în faţa lui Dumnezeu aşa cum sunt ei.

25. Dacă mă prezint în faţa lui Dumnezeu cu viaţa mea, înseamnă că mă rog, iar cine se roagă încetează să fugă şi să se ascundă de el însuşi (Ioan Bours). Probabil sunt mulţi şi cei care vin pentru că aici se simt bine. Aceştia simt ceea ce a exprimat papa Ioan al XXIII-lea „Dumnezeu ştie că sunt aici, şi aceasta îmi ajunge”. Oamenii simt aici binecuvântarea rugăciunii, găsesc mângâiere şi putere pentru viaţa de fiecare zi. Ştiu că rugăciunile lor au ajuns să fie ascultate. Fără această încredere nu s-ar întoarce de fiecare dată la Radna. În acest sens, Conciliul Vatican II defineşte rolul Sf. Fecioare Maria: „Mama lui Isus... străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin... (LG 68)”. Preot Andreas Reinholz Muzica şi importanţa ei „Doar muzica cu farmecul ei spontan, poate potoli sufletul rătăcitor şi poate domoli mintea zbuciumată”.(William Congreve) Din multitudinea genurilor de artă existente, muzica este una dintre cele mai apropiate sufletului omenesc, ea însoţindu-ne pe parcursul întregii vieţi. De la momentul apariţiei, şi până astăzi, cale de milenii, muzica se include ca element inerent în viaţa societăţii, în  conştiinţa şi natura omului. Alături de alte descoperiri ea a devenit un mare fenomen al lumii, acompaniind istoria civilizaţiei umane în perioadele de mari avânturi. Melodia este elementul de baza al muzicii. Ea poate fi foarte simplă, sau complexă, dar este întotdeauna expresivă şi emoţionanlă. De aceea l-a însoţit pe om de la începuturile existenţei sale şi a evoluat odată cu aspiraţiile sale spirituale. Muzica este o artă care ne ajută să ne exprimăm, să simţim că suntem liberi şi prin ea reuşim să atingem o stare de spirit mai greu de exprimat prin cuvinte. “Muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde focul în spiritul omenesc" spunea Beethoven. Într-adevar, muzica trebuie să trezească în fiinţa umană sentimente care poate, altfel, ar rămâne acoperite de cenuşa timpului si ar dispărea atunci când sunt necesare mai mult, atunci când spiritul rătăceşte pe cărări pustii. Muzica este un dar divin care există prin îngemănarea ritmului cu melodia sub forme armonice sau polifonice, de timbru diferit, la diferite înălţimi şi intensităţi . Muzica este un limbaj universal, ea este un sistem informaţional ce transmite trăiri, sentimente, stări sufleteşti, declanşează gânduri, dorinţe, plăceri, amintiri. Muzica este o unealtă, o armă, un limbaj ce modelează, transformă, ce poartă un mesaj. Depinde de la ce izvor de muzică ne adăpăm inima. Dumnezeu ne-a făcut astfel încât să avem nevoie de muzică. Adevărata muzică religioasă dă omului curaj, speranţă, statornicie, îi întăreşte tonusul moral, îi trezeşte conştiinţa, îi aduce Divinitatea în prim plan. „Un cântec frumos este un bun educator“, zice muzicologul Aurel Ivăşcanu. Efectul muzicii asupra sufletului omenesc este direct proporţional cu valoarea moral - educativă şi artistică a acestuia. O muzică bună este ca un izvor curat din munte, care, pe unde trece, face să rodească pământul şi, cu timpul, modelează până şi piatra, cu atât mai mult sufletul omului. Andreea Iliuţă

26. Eu croitoreasă, tu papucar Ne-am întâlnit într-un parc acoperit de castani,Câteva frunze pe jos, era acum câţiva ani,Mi-ai strâns mâna călduros, m-ai privit pe furiş,Erai atât de frumos, puteai fi cap de afiş,M-ai fermecat cu zâmbetul, m-ai descusut cu privirea,Habar n-aveam că m-ai putea iubi, asta mi-e firea.Ne-am iubit nebuneşte, ne-am dăruit giuvaere,Ne-am declarat fericirea prin multe unghere,Ne-am plimbat prin trecut, prin viitor, şi-napoi,Dar parcă peste tot a fost plăcut în doi. Şi ne-am făcut şi planuri şi le-am mâzgălit pe perete,Eu voi fi o actriţă, tu vei vinde bilete,Eu voi purta pălării, tu vei face berete,Eu voi fi editoare, tu vei compune poezii,Eu voi lucra pe timp de noapte, tu vei lucra pe timp de zi;Eu voi fi un model, tu vei fi fotograf,Voi pune pozele-n albume, tu le vei şterge de praf,Eu voi învăţa să servesc, tu vei fi bucătar, Eu voi merge la piaţă, tu la aprozar; Eu voi fi cunoscută, tu vei sta-n dreapta mea,Eu voi fi scriitoare, tu vei fi muza mea,Eu voi fi o păpuşă, tu vei fi păpuşar,Eu voi fi croitoreasă, tu vei fi papucar.. Eu nu voi uita că te iubesc, tu nu vei uita cămi aparţii,Eu mă voi scuza când greşesc, tu vei împărţi amnistii,Eu voi plânge de tristeţe, tu mă vei face să zâmbesc,Eu îţi voi spune că eşti fraier, dar ai un chip îngeresc, Eu voi sacrifica orice dorinţă personală,Tu vei sacrifica orice dorinţă trivială,Şi vom zâmbi cândva, într-o căsuţă cu nepoţi Aducându-ne aminte de când eram tineri necopţi,Şi eu voi zâmbi, rugându-te să mă alinţi,Şi-n secret mă voi ruga să ai un loc printre sfinţi.. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 12Ralisa Mihali

27. Sincopă Dacă mi-ai cere să orbesc într-o secundă, să mă afund într-o obscuritate sumbră, să îmi întorc pe veci privirea şi să rămân doar cu-amintirea a ceea ce-am văzut cândva... n-am să ezit. N-am să întreb de-al tău motiv, n-am să plutesc în neştire şi n-am să las cu nici un chip, incertitudinea, să pună stăpânire, ci-am să clipesc afirmativ şi-am să te rog cu-o ultimă privire, să te asiguri că-nainte de-a clipi, tu vei fi ultima imagine ce-o voi sorbi. Te voi privi din creştet până-n tălpi şi-ţi voi sorbi cu toată fiinţa chipul, căci tu eşti totul... şi dacă tu eşti totul, eu voi fi nimicul. şi când întregul viitor îmi va fi plin de tine, atunci îmi voi închide ochii şi voi păşi spre-ntunecime. Dacă mi-ai cere să mă las pradă unei tăceri adânci, ţi-aş spune că e inutil... oricum n-aud nimic decât ecoul sufletului tău bătând febril. De când ţi-am auzit întâia oară glasul, trăiesc într-o tăcere-adâncă... se sparg de mine alte voci precum se sparg undele mării de o stâncă; şi dacă pân-acum nu am ştiut de sentimentul are-un sunet, mărturisesc c-acum mi-e cunoscut... e vocea ta spunându-mi pe nume.

28. Complice Furtuni violente încep să fugă, să alerge pe întreg Pământul, din zare-n zare întreaga natură... o mătură vântul; păduri întregi se pleacă-n faţa lui, se zbat neputincioase-n faţa răului; tot ce-a fost verde în trecut, tot ce era între pământ şi cer e-acum căzut, pentru viitor pierdut. Apele lumii se umflă şi-nvăluie uscatul, primejduiesc tot ce înseamnă viaţă şi îşi extind regatul năvălesc furioase şi îndurerate, în pântecul lor închid oamenii plini de păcate; şterg totul în cale, toate sufletele murdare sunt captive pentru eternitate. şi cerul îşi deschide pântecul rănit, lasă să curgă din el toată jalea... picuri imenşi se rostogolesc, în cădere crescând, tot ce-i amărăciune şi regret e-acum în drum spre pământ; şi din nimic, de nicăieri, cerul e-acoperit de săgeţi pline de foc, ce-i zgârie trupul şi-l ard înainte de-a se-ntoarce la loc. Natura e-nfuriată şi se dezlănţuie, vuiete şi tunete se-nlănţuie în sinistrul joc al morţii. Lumea se-ntreabă de unde-a venit decăderea... dar tu ştii că Pământul îmi simte şi exprimă durerea...

29. Nr. 1 Aprilie 2011 MUZA pagina 13“Iubirea si jocul meu e- nţelepciune” ( Lucian Blaga “Trei feţe”) Literatura Iubirea este flacăra aprinsă pentru plăcere, este singura modalitate de a înţelege altă fiinţă şi de a te înţelege pe tine însuţi iar jocul este singurul lucru pe care îl facem cu drag, nu suntem obligaţi să ne jucăm ci o facem din plăcere. Iubirea şi viaţa formează învăţătura, din fiecare luăm câte o părticică şi formăm un întreg iar la final vom vedea că nu putem trăi fără a învăţa. Iar pentru a umple golurile sufleteşti în care răsună ecoul cea mai bună hrană este povestea care a fost transmisă din generaţie în generaţie, care a zburat lin pe la urechile fiecăruia. Precum limba este mama învăţăturii la fel şi literatura este punctul de a descoperi frumosul, iar cel mai bun crainic al vieţii este lectura. Ea este sclavul cu arma în mână, ea este bucuria prin care găsim alinarea sufletească. Sufletul, la fel ca trupul trebuie îngrijit iar cea mai bună cale este de a-l alina cu lucruri frumoase. Literatura a fost şi va rămâne un drum lung, presărat cu flori parfumate dar nu toată lumea îi simte mirosul. Un miros ce întăreşte mintea şi inima iar de acolo preţul succesului începe să fie o realitate. Viaţa noastră este încărcată de drumuri, iar genurile literare fac parte din noi, începem liric, continuăm epic şi vom sfârşi dramatic. Literatura este biblioteca vieţii: cu cât adaugi mai multe cărţi cu atât creşti mai mult. Literatura este oglinda vieţii noastre ( Garabet Ibrăileanu), ea este portretul fidel al fiecăruia dintre noi. De multe ori ne întrebăm ce este literatura, dar fiecare dintre noi are o definiţie completă la această întrebare, literatura este o artă, este o modalitate de a picta prin cuvinte, de a cânta prin versuri ceea ce simţi, ceea ce trăieşti... Literatura... este un teatru de păpuşi, unde eroul principal este de fiecare dată scriitorul cel care întăreşte finalul melodiei şi cel care ridică pe fiecare treaptă creaţia. Literatura ne este închinată nouă, celor care iubim să citim, să scriem şi să trăim în lumea noastră, într-o lume plină de poveste al cărui capăt este infinitul. Ea este adevărul născut din imaginaţie... Geanina Iovănescu

30. Caut… Caut o iubire sinceră, O iubire care să nu doară, care să nu fie supărată, O iubire care să nu mă rănească. Caut o iubire frumoasă, O iubire care să nu ceară, care să nu aştepte ,,ceva” în schimb, O iubire care să-mi fie împărtăşită. Caut o iubire ca a ta, O iubire care mă învaţă să iubesc, care mă ajută să merg mai departe, O iubire care mă ascultă mereu. Caut... Te caut pe TINE. Mi-e dor Mi-e dor de o vagă speranţă, Mi-e dor de o nouă dorinţă, Mi-e dor de căzătoare stea, Mi-e dor de un fulg de nea. Mi-e dor de un zâmbet, Mi-e dor de un strop de ploaie, Mi-e dor de trandafiri adunaţi într-un buchet, Mi-e dor de o rază de soare. Mi-e dor de privirea ta, Mi-e dor de vocea ta, Mi-e dor să îţi şoptesc, Mi-e dor să te iubesc. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 14Oana Flora Călin

31. Tu, eu şi ea Cu aceeaşi gură îţi spun ,,te iubesc”, dar şi ,,te urăsc!”. Cu aceleaşi buze te sărut si tot cu ele te blestem. Cu aceiaşi ochi te privesc pe tine şi tot cu ei o văd pe ea, cea care acum te ia de mână şi împreună fugiţi spre niciunde departe de lume, departe de noi, departe de mine şi de tot ce-a fost... TU Eşti dorinţa mea ascunsă, Eşti enigma nepătrunsă, Eşti soarele din zori, Eşti ploaia ce cade din nori. Eşti cel ce mereu mă ascultă, Eşti cel ce mereu mă linişteşte cu o singură vorbă, Eşti cel ce mereu mă ia de mână, Eşti cel ce mereu mă face să zâmbesc, TU eşti cel care mă face mai departe să privesc. Când pleci De ce atunci când pleci nori negri acoperă cerul? De ce atunci când pleci devine irespirabil aerul? De ce atunci când pleci totul înmărmureşte? De ce atunci când pleci timpul în loc se opreşte?

32. Doare… Stropii de ploaie cad încet Şi eu stau şi... doare, Mă doare atât de tare încât parcă mă prăbuşesc şi eu pe asfaltul încins împreună cu ei. Mă doare gândul că te-am lăsat să pleci. De fapt, nu te-am avut niciodată pentru că mi-a fost frică să risc. Ce n-aş da să o fi făcut! Şi acum, poate ai fi fost lângă mine, sau poate nu, Dar măcar aş fi încercat Şi nu aş fi regretat azi atât... Eu... sunt o petală de trandafir ce te mângâie la început de primăvară, sunt o rază a Soarelui ce te încălzeşte vara, sunt un strop din ploaia ce cade toamna, un strop pe care tu îl priveşti de la fereastră, târziu, în noapte, sunt un fulg de nea ce iarna cade pe fularul de la gâtul tău şi care se topeşte fericit pentru că te-a atins.

33. Apus Apusul unei nopţi de toamnă Se-apleacă peste crengi lăsate Tăcerea, văzduhul îl bate Iar noaptea-i sălbatica doamnă. Şi luna-mbrăcată în sânge Se plimbă, pe nimeni aşteaptă Privirea spre lac îşi îndreaptă Şi-ncepe nostalgic a plânge. Mirosul vestit, ca de trunchi Prin ceaţa-i, călău al tăcerii Odraslă a gustului mierii Apusul ajunge-n genunchi. . Dedublarea Privirea-i cenuşie e dornică de plâns Ca un cărbune aspru, de sânge-n braţe strâns În mintea mea acum, e un cavou roşiatic Înăbuşit în crimă şi-n imn urât, sălbatic. Un cimitir de gânduri, lipsit de cruci şi flori În care viaţa neagră, te-ndeamnă ca să mori Mă face să devin, un om croit din plumb Pierdut în dedublare, cu eul muribund... Cădere interioară, privirea îi îngheaţă Mă lepăd de putere, se schimbă grav la faţă Şi-n cearta fascinantă, cu zâmbetul pe buze Mă sinucid din nou, ca el să se amuze. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 15Cristian Fazekaş

34. O umbră Se-apropie un pas tăcut, solitar O umbră ce-n umbră se pierde Cu ochi prăfuiţi şi albi ca de var Iar negrul ar vrea să-i dezmierde. Un clopot ce bate, sunând învechit La poarta închisă, al morţii simbol Îşi caută păcatul pe-un drum ocolit Când urletu-i tace şi plânge domol. Un bocet urât, ce râde-n ecou Se zbate să fugă de entitate Rămâne pierdut în vechiul cavou, Sinistre fantome, în lemn îngropate. In camera goală, sicriul întins, Năluca se-ascunde de moarte Aşteaptă să-nvie ce-odată s-a stins Dar mortul o prinde deoparte. Blesteme se-abat, în tainice gânduri Spurcate de umbre trezite Fantome blocate în negre mormânturi , Rămân cimitire golite . Te văd atunci Te văd atunci, în lan de grâu Iar soarele-l îmbrăţişezi Cu mâna te ating pe brâu În ochi, tu ochii mi-i aşezi... Te văd atunci, îmi faci un semn Te-mpiedici şi te-ntinzi pe jos Eu mă confrunt cu-al tău îndemn Dar sunt învins şi-ntors pe dos. Te văd atunci, mă chemi şoptind Şi nu-ţi văd mâna coborând Mă vezi acum, iar eu mă prind Deschide-mi ochii, lăcrimând. Goana O noapte albastră, cu luna de var Mă poartă pe aripi, de bronz îmbrăcate Cum vântul îmi pare străin şi avar Aşa insomnia pe pleoape îmi bate. Un tulbure gând ce-l văd nevăzut În faţă plângând îmi apare Refugiul nebun, din zare-l salut Orientu-l străbate călare. Şi ceaţa se lasă, bătută în cuie Arhaica noapte, mă-ndeamnă sa fug Şi-n goana înceată, o voce albuie Picioarele-mi prinde, iar eu cad sub plug.

35. Leagă Leagă-mi gândurile-n noduri Du-le unde-ţi poartă mintea Lasă-mă-n singurătate Să îmi lepăd rugămintea . Leagă-mi mâinile-ntre ele Ca să nu te mai atingă Să fii prada blestemată Făr' de prădător, să-nvingă. Leagă-mi gura cu batistă Ca să nu îţi mai şoptească Vorbe care-au ars odată Vorba care-i sufletească. Leagă-mi sufletu' de trupul, Ce zbătut se-ncătuşează Lasă-mă rămas cu gândul : 'Moartea te eliberează!' Leagă tot ce-i de legat Ca să poţi scăpa de mine Iar când duhu-mi se înalţă Mă dezleg şi eu de tine.

36. Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 16 Maxime, cugetări… Vita brevis, ars longa= Viaţa este scurtă, arta dăinuie Amicitiae immortales, inimicitae mortales esse debent= Prieteniile trebuie să fie nemuritoare,duşmăniile trecătoare Aurora musis amica= Aurora este prietena muzelor Verae amicitae semipiterme sunt= Adevăratele prietenii sunt veşnice Nihil dulcius menti hominis luce veritatis= Nimic nu este mai plăcut pentru mintea omului decât lumina adevărului Historia magistra vitae et vita memoriae= Istoria este îndrumătoare vieţii şi viaţa memoriei Petite, et dabitur vorbis, quaerite et invenietis, pulsate, et aperietur volis= Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide (Luca 10, 11, 9) Omnia tempus habent= Toate îşi au vremea lor ( Eclesiastul 3,1) Sfânta Sărbătoare a Paştelui este cea mai importantă sărbătoare creştină din întreg anul, iar odată cu Învierea Domnului creştinii aşteaptă cu braţele deschise sosirea primăverii care aduce armonie, speranţă şi toleranţă. Bucuria Învierii şi parfumul primăvăratic să ne lumineze sufletele şi casa, iar ouăle roşii si salutul sfânt: « Hristos a înviat !» să ne reamintească să fim mai buni, mai calzi şi plini de dragoste iar sufletul să fie deschis spre creştinătate. Un Paşte presărat cu flori să coboare peste toţi ! ŞTIAŢI CĂ… … postul este hrana sufletului şi după cum hrana trupescă întăreşte trupul, la fel şi postul întăreşte sufletul? … legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus? … Răstignirea şi Învierea reprezintă reînvierea naturii? … oul este purtător de viaţă, devenind simbolul veşniciei şi purificării? … cuvântul „Paşti” este derivat din „pesah” din ebraică care înseamnă trecere? …copiii din Banat se spală pe faţă cu apă în care au fost puse un ou roşu, o monedă şi o urzică pentru a fi sănătoşi, pentru a avea bani şi pentru a fi plini de viaţă? …pentru a acea noroc tot anul fetele din Ardeal sunt udate cu parfum? … în Ţara Moţilor, în noaptea de Înviere băieţii trebuie sa meargă cu toaca de la biserică în cimitir şi dacă toaca este furată atunci ei trebuie să cinstească sătenii în ziua de Paşti? Geanina Iovănescu Tehnoredactare si culegere text: Geanina Jecalo- Iovănescu, Nataşa Roman Desene: Ralisa Mihali; Prezentare realizată de Pani Ioana; Coordonator Iovănescu Geanina

37. Înapoi la prima pagină