Divina Comedie (La Divina Commedia)

1. Divina Comedie (La Divina Commedia) Începută, după unii istorici literari, în 1307, după alţii în primăvara lui 1304, întreruptă şi apoi reluată în 1313, dusă la capăt în ultimii ani, în pragul morţii, epopeea creştină a Divinei Comedii este o operă cu faţete multiple, şi ca atare expresia unei personalităţi proeminente, ea însăşi reprezentativă pentru epoca sa. Operă a vârstei mature şi a experienţei exilului, aceasta este legată de evenimente care afectau întreaga Italie, determinând în mod hotărâtor modul său de gândire, raportul lui cu lumea. Poemul dantesc este şi cronică contemporană şi polemică şi satiră violentă, este profesiune de credinţă poetică şi concepţie filosofică. Experienţa umană a exilului a năruit, pentru Dante, o seamă de speranţe şi a lăsat neatinsă o singură înţelegere a omului în lume: ea constă în certitudinea că omul se poate salva prin credinţă, iar Divina Comedie înfăţişează tocmai drumul spre dobândirea acestei certitudini aducătoare de fericire. Născut dîntr-o experienţă dureroasă, pornind de la indignare şi mânie faţă de răul care domneşte în lume, poemul lui Dante nu manifestă nici o clipă o viziune tragică, pentru că poetul a păstrat intactă certitudinea experienţei lui Dumnezeu care dă un sens lumii şi vieţii omului.

2. Divina Comedie (La Divina Commedia) Poemul manifestă concepţia etic-religioasă a raportului necesar dintre păcat şi pedeapsă, dintre virtute şi răsplată. Tot ceea ce este în Divina Comedie un semn de rebeliune, se îndreaptă numai împotriva lumii, nu a Creatorului ei, şi confirmă credinţa în el, întrucât consideră răul drept un efect al voitei neascultări a poruncilor lui. Actualitatea Divinei Comedii stă în elementele ei de cultură privind raporturile secundare dintre om şi societate, nu dintre om şi univers. Cu privire la titlul poemului, explicaţiile lui Dante din Epistola a XIII-a, pe care o adresează lui Can Grande della Scala, senior al Veronei, ne introduc în poetica vremii. Dacă, potrivit acesteia, comedia se deosebeşte de tragedie prin aceea că „îşi are începutul într-un lucru aspru, dar materia ei are un „sfârşit prosper”, opera lui merită a fi numită Comedie pentru că la începutul ei, care este Infernul, ea este îngrozitoare şi respingătoare, iar la sfârşit este prosperă, demnă de a fi dorită şi aducătoare de mulţumire, această parte fiind Paradisul. Descriind mersul sufletului de la trista lui rătăcire în „pădurea întunecată” a viciului până în cerul cel mai înalt al paradisului, poetul înfăţişează un drum spre bucurie, deci scrie o comedie. Atributul de divină îi va fi adăugat de alţii, probabil de Boccaccio, primul comentator.

3. Divina Comedie (La Divina Commedia) Formată din trei părţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, fiecare din aceste părţi are 33 de cânturi. Construită pe o alegorie transparentă, Divina Comedie povesteşte drumul poetului de-a lungul Infernului, Purgatoriului şi Paradisului. Închipuită a fi avut loc în 1300, anul primului Jubileu (Giubileo) instituit de Roma şi începutul totodată al tribulaţiilor dureroase ale propriei lui vieţi, călătoria poetului, care figurează drumul sufletului spre cunoaşterea lui Dumnezeu sau a adevărului, deci spre izbăvirea de păcate şi spre bucuria maximă, aceea a înţelegerii, începe în pădurea de pini. Rătăcit, încolţit şi oprit de trei fiare – linxul, leul şi lupoaica – poetul este salvat de Vergiliu care îi arată singurul drum de ieşire de-a lungul celor trei împărăţii pe care va trebui să le străbată. Însoţit de poetul latin, apropiat lumii creştine pentru că proorocise naşterea lui Cristos, Dante coboară de-a lungul celor zece trepte, cercuri concentrice care alcătuiesc marginile imensei pâlnii şi tot atâtea trepte ale păcatelor, până în fundul infernului unde stă pironit Lucifer.

4. Divina Comedie (La Divina Commedia) Prin faţa poetului trec, aşadar, toţi cei condamnaţi pătimirii veşnice, de la cei a căror vină stă în ignorarea binelui mai mult decât în comiterea răului, treptat, până la cei care au săvârşit conştient nelegiuirea. Pedepsele corespund simbolic păcatelor, de la cele mai uşoare, ca lipsa de cumpătare şi patimile, la cele treptat mai grave, ca erezia, violenţa, înşelătoria, trădarea. Din fundul Infernului, poetul iese din nou la lumină pe insula în mijlocul căreia se află muntele Purgatoriului. Însoţit de Vergiliu, el urcă şi întâlneşte sufletele celor care la rândul lor se înalţă, ispăşindu-şi păcatele. Îngerul care şterge de pe fruntea păcătosului un alt P – iniţiala simbol a păcatului - marchează ascensiunea spre iertarea finală. Ajunşi în vârf, Dante şi Vergiliu, se află în paradisul terestru, imensa pajişte înflorită care închipuie lumea primilor oameni. De aici înainte Vergiliu dispare, pentru că, păgân fiind, nu poate intra în paradis. Călăuza poetului este aici Beatrice sau, simbolic, ştiinţa divină. La începutul ultimei ascensiuni, poetul uită, prin acţiunea magică a apelor fluviului Lete, în care se scufundă, orice amintire a păcatului şi păstrează, datorită apelor lui Eunoe’, doar amintirea binelui săvârşit.

5. Divina Comedie (La Divina Commedia) Însoţit de Beatrice, pătrunde în cercurile concentrice ale paradisului şi întâlneşte treptat, de-a lungul lor, până în Empireu, sufletele celor prea-fericiţi închipuite într-o graduală imaterialitate, până la confundarea lor ultimă cu strălucirea luminii. Ajunşi în Empireu, Dante este părăsit de Beatrice, care cedează locul Sfântului Bernard a cărui rugăciune se îndreaptă către Fecioară cerându-i pentru poet putinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. La capătul ultimei ascensiuni, poetul se identifică cu motorul însuşi al universului, iubirea „care mişcă soarele şi celelalte stele”. Rezumat în felul acesta, Poemul a putut fi socotit de Benedetto Croce, în această parte narativă a lui, un roman teologic: faptele povestite se explică în lumina teologiei şi protagonistul întâmplării extraordinare a acestei călătorii este, ca o premisă, omul în generalitatea şi esenţa lui, supus experienţei cruciale a cunoaşterii pentru dobândirea fericirii.

6. Divina Comedie (La Divina Commedia) Călătoria de-a lungul celor trei lumi este o alegorie, sensurile ei sunt figurate. Adevărul teologic primordial pe care poetul îl comunică prin termenul figurat al călătoriei este năzuinţa spre bine a omenirii, explicând prin aceasta necesitatea mântuirii ei de rău. În episodul celor trei fiare care-l încolţesc pe poet în desişul pădurii şi care apar cu aceeaşi valoare alegorică într-o profeţie a lui Ieremia, poetul arată că lumea prezentă, a timpului său, se află sub imperiul răului şi că ea nu va fi mântuită decât atunci când il veltro -„ogarul” („copoiul” la Coşbuc”) – va alunga lupoaica, aceea dintre fiare care, însemnând lăcomia şi avariţia, este cea mai potrivnică binelui omenirii. De la adevărul teologic, element al structurii, poetul coboară astfel, la faptul istoric concret în care acesta se verifică, înfăţişând întregul trecut al omenirii. Schema teologică conţine tabloul lumii prezente cu rădăcinile ei în trecut şi cu perspectivele ei de viitor. Poemul dobândeşte prin acest conţinut uman, o finalitate etică formativă.

7. Divina Comedie (La Divina Commedia) Criteriul de ierarhizare a păcatelor fiind de ordin filosofic, păcatul însuşi este definit ca atare în măsura în care fapta corespunzătoare diminuează sufletul raţional al omului, anume intelectul şi voinţa. În cuprinsul acestui criteriu intervine însă un al doilea, şi anume măsura în care păcatul afectează doar pe individ sau întreaga colectivitate. Rezultă de aici că lăcomia de bunuri este păcatul cel mai grav. Florenţa este acum „lăcaş al durerii”, Italia, înjosită, şi-a pierdut demnitatea şi cinstea, aşteptând să fie mântuită de ogarul care, alungând lupoaica, va crea un singur imperiu peste tot globul. Se ajunge în ultimă instanţă, la apologia marilor personalităţi considerate drept acelea care au menirea de a restaura binele în lume: şi astfel, lui Enric al VII-lea îi este destinat tronul neocupat din Paradis, iar poetul se socoteşte a fi el însuşi unul dintre aceşti salvatori atunci când simte prezent în sine spiritul lui Cacciaguida şi se consideră investit cu misiunea de a comunica omenirii viziunea celor trei lumi pe care le-a străbătut, arătându-i astfel, drumul binelui.

8. Divina Comedie (La Divina Commedia) Poetul condamnă lăcomia şi violenţa în planul politic, dar nu uită nici o clipă planul existenţei individuale, în care sunt vii şi prezente alte păcate: patima iubirii, groaza morţii şi întoarcerea la animalitate. Dat tot aici înfloresc sentimentele unei umanităţi care tinde spre perfecţiune, de la durerea tragică a Piei dei Tolemei, suferind în resemnare, la suavitatea Piccardei Donati, la mândria pe nedrept rănită a lui Pier della Vigna, la vitejia lui Farinata degli Uberti, până la desăvârşirea în act a sfinţilor din Paradis. Prezenţa poetului în operă, ca protagonist principal al ei, asigură prezenţa unei autentice concepţii laic-preumaniste înăuntrul schemei teologice. Enciclopedie teologică şi tezaur al unei vederi preumaniste asupra lumii, poemul dantesc este prima operă de mare poezie în cultura medievală şi modernă. Scrisă în dialectul florentin al epocii, Divina Comedie a instaurat hegemonia lingvistică a Florenţei asupra Toscanei şi a Toscanei asupra Italiei.

9. Divina Comedie (La Divina Commedia) Dante creează aici limba italiană literară şi îi dă ca bază dialectul florentin contemporan. Prin complexitatea materiei pe care o cuprinde, opera sa a avut nevoie de un lexic bogat pe care nu l-a găsit la predecesori. Adoptarea genului comediei îi permit autorului toată libertatea de a alege cuvintele. Poemul se constituie ca o operă de sine stătătoare chiar în complexul de cultură al unui secol înaintat cum este secolul al XIV-lea. Dulcele stil nou şi amintirea provenţalilor sunt integrate în stilul poetic propriu al Comediei, încât nu mai putem vorbi de poetica Dulcelui stil nou, ci de poetica lui Dante, care include cele două mari filoane ale literaturii italiene: cel realist şi grav şi cel realist şi retoric. Dante a fost cel dintâi poet modern şi a fost prin aceasta chiar un artist. El a convertit abstracţiunea în imagine, doctrina în trăire şi experienţă umană şi a creat din materia vastă a filosofiei medievale un poem al omului, arătând că acesta, prin însăşi umanitatea lui, priveşte dincolo de marginile acesteia, năzuind să cuprindă cu mintea întregul univers. Operă antropocentrică, de la începutul secolului al XIV-lea, ea atestă gradul de cultură al Italiei în pragul Renaşterii.