1 / 18

Kinetoterapie și mecanoterapie

Kinetoterapie și mecanoterapie. Curs 1. DEFINIȚII.

livia
Download Presentation

Kinetoterapie și mecanoterapie

An Image/Link below is provided (as is) to download presentation Download Policy: Content on the Website is provided to you AS IS for your information and personal use and may not be sold / licensed / shared on other websites without getting consent from its author. Content is provided to you AS IS for your information and personal use only. Download presentation by click this link. While downloading, if for some reason you are not able to download a presentation, the publisher may have deleted the file from their server. During download, if you can't get a presentation, the file might be deleted by the publisher.

E N D

Presentation Transcript


  1. Kinetoterapie și mecanoterapie Curs 1

  2. DEFINIȚII • Kinetologia medicală este știința interdisciplinară care se ocupă exclusiv cu studiul mișcării corpului omenesc, a elementelor anatomo-funcționale care concură la realizarea acesteia și a modalităților de corectare și/sau compensare a perturbărilor reversibile, parțial reversibile sau ireversibile • Kinetoterapia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperării somatofuncționale, motrice și psihice și/sau al reeducării funcțiilor secundare, decompensate, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile. • Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se în următoarele forme: kinetoprofilaxie primară, secundarăși terțiară. • Kinetoprofilaxia primarăaplicăindividului sănătos mijloacele kinetologiei medicale, cu scop sanogenetic, pentru menținerea stării de sănătate, în limitele vârstelor biologice și cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Astfel, gimnastica de înviorare, gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activitățile de timp liber competiționale și necompetiționale etc. compun kinetoprofilaxia primară. • Kinetoprofilaxia secundarăeste forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a agravării bolilor, recidivelor și a complicațiilor îmbolnăvirilor. • Kinetoprofilaxia terțiară, ca și primele două forme, reunește mijloacele specifice, nespecifice și complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de prevenirea apariției sechelelor, a leziunilor somatofuncționale ireversibile, care ar putea determina disabilitate motorie și/sau psihică.

  3. Istoric • Egiptul antic, exercițiile fizice - chiar din școală- gimnasticii, atletismului și sporturilor de luptă (Celebrele fresce de la Beni-Hassan 2000-1555 i.H.) • India antică, istoria copilăriei lui Guatama (Buddha) prezintă formele generale de educație ale tinerilor din clasa nobiliară: lupte, sărituri, alergări și înot. • China anticăse practicau: înotul, aruncarea cu piatra și scrima cu sabia. • medicul Kong-Fu (prima dinastie) a creat un sistem de educație fizică medicală pe care împaratul l-a introdus în ritualul religios. (bolile își au originea în anumite "congestii și paralizii" ale organelor și pot fi înlăturate prin exerciții fizice + gimnastică respiratorie). • Exercițiile se pot practica din poziții variabile ale corpului- tratamentul unor boli: obezitate, guta, litiaza renală, dureri musculare. • Grecia antica, poemele homerice sunt izvorul esențial al practicării exercițiilor fizice. • Grecii au creat cuvântul gimnastică pentru a desemna cu un nume generic totalitatea exercițiilor fizice, practicate cu scopul întreținerii sănătății și înfrumusețării vieții spirituale. • Herodicus a elaborat normele gimnasticii igienice și terapeutice, exercițiile fizice să fie conduse de profesori educați științific, denumiți gimnaști.

  4. Istoric • Hipocrat (secolul IV i.H.)- studiu atent asupra efectelor fiziologice ale gimnasticii și masajului, sănătatea ="un echilibru între exercițiile corporale și alimentație". • Este primul care sesizează relațiile mișcare-mușchi, imobilizare-atrofie musculară, valoarea exercițiului fizic pentru recâștigarea forței musculare. • Galenus (secolul II p.H.) a scris trei cărți despre exerciții fizice, legătura dintre gimnasticăși igienă. Cunoaștere a mecanicii corporale, el dă sfaturi practice pentru dezvoltarea anumitor mușchi. • Antylos,celebru medic grec (secolul II p.H.) este întemeietorul gimnasticii terapeutice • Philostrat, Theon, Platon, Aristotel • Romanii considerau că exercițiul fizic este bun doar pentru sclavi, au apreciat că gimnastica a contribuit la declinul Greciei. • Creștinismul a accentuat reținerile față de exercițiul fizic. Totuși medicii au înțeles valoarea lui și au continuat să-l promoveze. • Asclepiades considerat părintele gimnasticii medicale la Roma; aplică exercițiile fizice în tratamentul insomniilor. • Cornelius Celsius exercițiul fizic în refacerea bolnavilor cu hemiplegie și "alte paralizii". • Caelius Aurelianus, cartea sa "Despre bolile cronice“: tehnicile exercițiilor terapeutice recomandate în: paralizii, reumatism și postoperator • Noțiuni de: kinebalneologie, suspensii, kinetoterapie prin greutăți și scripeți, readaptare. • Cristobal Mendez este autorul primei carți tipărite despre gimnastică, • Hieronimus Mercurialis, profesor la Padova, tipărește cartea "De arte gymnastica", reeditată de șapte ori. • Opera sa valorificăarta gimnasticii după concepția greacă: reguli pentru practicarea unor jocuri, reguli de igienă: consumul de alimente și băuturi, recomandări de gimnastică ortopedică. • o serie de idei, care au influențat tot ce s-a scris în deceniile următoare: • orice individ sănătos trebuie să execute cu regularitate exerciții fizice; pentru sedentari sunt obligatorii (ideea profilaxiei); • pentru bolnavi exercițiile trebuie dozate și selecționate, astfel încât să nu agraveze boala (ideea selecționării și dozării exercițiilor); • Exercițiile trebuie practicate și în perioada de convalescență (ideea recuperării funcționale); • Exercițiile se vor prescrie individual (ideea individualizării tratamentului); • Exercițiile vor viza atât părțile corpului afectate de boală, cât și întregul organism (ideea unității de mișcare).

  5. Istoric • Clement Tissot (sec XVIII)promotorul tehnicilor terapiei ocupaționale. • Pehr Henrik Ling(sec XIX, fost maestru de scrimă)realizează, la începutul sec. al XlX-lea, o adevăratăkinetoterapie științifică.Europa și America de Nord adoptă"metoda suedeză" de gimnastică. • Georges Demeny (sec XX) "metoda franceză", criticând școala suedeză, care se baza doar pe elemente anatomice "considerând omul ca pe un manechin articulat și nimic mai mult". • Suedia se pun bazele mecanoterapiei, ameliorare a travaliului muscular fiziologic şi de asuplizare articulară. Jonas Gustav Wilhelm Zander, influenţat de conceptele lui Ling, o suită de 71 de aparate mecanice, acţionate de forţa musculară a pacientului prin intermediul pârghiilor şi contragreutăţilor, sau de o forţă motrică externă sau de propria greutate a corpului. • Olive Guthrie-Smith-„suspensoterapia”, exerciţii prin suspendarea corpului de un cadru metalic prin intermediul unor chingi, gravitaţia eliminată. exerciţiile în acest cadru-cuşcă metalică- introducerea rezistenţelor elastice formate din arcuri sau benzi de cauciuc, „terapie cu arcuri” (springtherapy), la care adaugă deja şi nişte scripeţi cu contragreutăţi ROMÂNIA • Dr. L. C. Istrate,1880,"Considerații asupra necesității gimnasticii din punct de vedere igienic și social", tratează"despre proprietățile preventive și curative ale mișcării". • Recomandăintroducerea gimnasticii în școlile de fete, precum și practicarea gimnasticii igienice de către adulți, bătrâni și sedentari. • Dr. I. Felixpublicăîn 1903 "Istoria igienei", în care prezintăefectele gimansticii asupra inimii, plămânilor etc. • Recomandă introducerea gimnasticii în școli, ca disciplină obligatorie pentru copii de peste 14 ani. • Kinetologia medicală, până de curând gimnastica medicală sau cultura fizică medicală s-a dezvoltat ca disciplină de învățământ - Institutul Național de Educație Fizicăînființat în 1922 și devenit - după câteva schimbări ale titulaturii -Academia Naționala de Educație Fizică, iar din 1990 Academia Națională de Educație Fizicăși Sport. (Francisc Rainer și Theodor Palade, care au fundamentat anatomo-funcțional mișcarea, ca formă de expresie a ființei umane) • Dr. Adrian N.Ionescu fondatorul culturii fizice medicale în România, deoarece fundamentează teoretic și demonstrează practic aplicațiile exercițiului fizic în corectarea și recuperarea funcțională a deficienților, bolnavilor și convalescenților.. • Este autorul unor tratate de gimnastică medicalăși masaj, a căror valoare este recunoscutăși astăzi

  6. Obiectivele kinetoterapiei • formarea capacității de relaxare • posturarea • restabilirea aliniamentului normal al corpului • redobândirea amplitudinii de mișcare • redobândirea forței și rezistenței musculare • recuperarea coordonării, controlului și echilibrului • reeducarea sensibilității • corectarea deficitului respirator • redobândirea capacității de efort

  7. Caracteristici și principii • Kinetoterapia este o terapie naturală • Activă – pacientul participă activ fizic și psihic la recuperarea sa • Folosește mijloace proprii – e o formă specifică de tratament • Este patogenică – se opune mecanismelor de producere a îmbolnăvirilor • Simptomatică – tratează manifestările clinice: durere, contractură, edem • Funcțională – redă individului capacitatea de efort normală, apropiată de normal sau compensatorie • Terapie psihică • Terapie socială – înlătură complexele de inferioritate date de boală cu reintegrarea familială și socială a bolnavului • Principii: • Stabilirea precoce a diagnosticului (de medic și a obiectivelor de recuperare), programul propriu-zis realizat de kinetoterapeut • Precocitatea instituirii tratamentului • Progresivitatea, dozarea și gradarea efortului • Individualizarea tratamentului (fcție de natura, faza bolii, reactivitatea organismului, complicațiile existente, sex, vârstă, profesie, condiții de viață, mediu • Asocierea altor mijloace terapeutice • Principiul conștientizării • Principiul activității independente • Principiul motivației

  8. Efectele exercițiilor terapeutice • Creșterea nivelului de fitness • Scăderea stressului • Apariția senzației de bine • Ameliorarea cogniției • Oprirea apariției și evoluției sindromului de decondiționare al bătrânului • Armonizarea creșterii și dezvoltării la copii • Scăderea sindromului algic • Menținerea / creșterea forței și rezistenței musculare • Menținerea / creșterea flexibilității articulare • Ameliorarea coordonării și echilibrului • Reeducarea respiratorie • Creșterea toleranței la efort

  9. PATOLOGIE Boli reumatice Boli neurologice Boli respiratorii Boli cardiovasculare Boli psihice Afecțiuni posttraumatice SITUAȚII SPECIALE Vârstnici Pediatrie Copil școlar Gravide climax INDICAȚII • Locație: • Sala de kinetoterapie • Domiciliul pacientului • Patul bolnavului • Aer liber/parcuri • Bazine, căzi (hidrokinetoterapie)

  10. Bazele fizice ale mișcării • Forţa - cea care scoate un corp din starea de repaus şi determină mişcare (forţa ca producător de mişcare) sau rezultă din mişcarea unui corp (forţa ca rezultat al mişcării unui corp, cum este cazul elasticelor întinse, a arcurilor comprimate etc). • Asupra unui corp pot acţiona: • o forţă ce mişcă corpul în aceeaşi direcţie cu direcţia forţei; •  două forţe concomitente în direcţii diferite sau în aceeaşi direcţie (în acelaşi sens sau în sensuri diferite) care pun în mişcare corpul în funcţie de vectorul forţă rezultant • Legile mişcării (studiate de Newton) exprimă relaţia dintre forţă şi mişcare: • legea inerţiei = orice corp rămâne în starea sa de repaus sau de mişcare uniformă liniară dreaptă dacă nu intervine o forţă exterioară care să-i schimbe starea; (inerția corp e direct proporțională cu masa sa) • Forțele sunt statice și dinamice • Acțiunea statică – o forța exercită asupra unui corp o apăsare sau tracțiune, corpul își modifică forma sau volumul – deformație • Acțiunea dinamică – o forță acționează asupra unui corp care se mișcă liber, aceasta va imprima corpului o accelerație

  11. Forța de atracție a Pământului poate fi folosită în kinetoterapie și kinetoprofilaxie ca mijloc de • Ușurare a mișcării când mișcarea se desfășoară în sens gravitațional • Îngreunare – mișcare în sens antigravitațional • Echilibru – greutatea membrului susținută, forța de susținere fiind egală cu forța de gravitație • Forțele gravitaționale acționează într-un punct al masei corpului, numit centru de greutate sau de gravitație • Centrul de greutate al corpului variază în funcție de poziție • Poziție ortostatică – dreptul vertebrei sacrate 2 • Centrul de greutate al segmentelor – unirea 1/3 proximală cu 1/3 medie • Linia de gravitație – verticală prin centrul de greutate și se proiectează în interiorul bazei de susținere: • Ușor posterior de vârful suturii fronto-parietale - conductul auditiv extern - apofiza odontoidă a axisului - corpurile vertebrelor cervicale - intersectează vertebra cervicală C7 -anterior față de vertebrele toracale - intersectează curbura lombară, la nivelul vertebrei L2 - princorpurile ultimelor vertebre lombare -prin vertebra a 2-a sacrală – ușor posterior față de centrul articulației șoldului – ușor anterior față de centrul articulației genunchiului – articulația cuboidocalcaneană • Baza de susținereeste aria care suportă greutatea unui corp sau obiect. • în cazul corpului omenesc, reprezintă o suprafață de formă geometrică variabilă, delimitată anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea lor externăși posterior de linia călcâielor • în multe situații, baza de susținere poate fi redusă: poziția stând pe un picior, pe vârfuri,în stând pe vârful unui singur picior redusă practic la un punct, în mersul pe sârmă sau în alunecarea pe patine, baza de suținere se reduce la o linie. • Unghiul de stabilitateeste format de proiecția centrului de greutate al corpului cu dreapta care unește centrul de greutate cu marginea bazei de susținere

  12. Menținerea echilibrului unei poziții= centrul de gravitație al corpului să se proiecteze în interiorul bazei de susținere. • 3 tipuri de echilibru: stabil, instabil și indiferent. • Echilibrul stabilprin modificarea poziției corpului, proiecția centrului de greutate =în interiorul bazei de susținere, cel mai mare unghi de stabilitate, dispunerea centrului de greutate cât mai jos posibil și proiecția lui cât mai în centrul unei baze de susținere mari (decubit). • Echilibrul instabilmodificarea poziției corpului=centrul de greutate tinde să se proiecteze în afara bazei de susținere - O poziție de echilibru instabil are centrul de gravitație situat foarte sus (înalt) și o bază de susținere mică. • Corpul omenesc este capabil să mențină astfel de poziții prin reflexe posturale și de echilibrare. Cu cât poziția este mai instabilă, cu atât activitatea musculară reflexă este mai mai mare. • Echilibrul indiferentcorpul =dezechilibrat, dar înălțimea și poziția centrului de gravitație =nemodificate. Această situație: mișcările de rostogolire și de rotație ale membrelor superioare și inferioare, executate din decubit dorsal.

  13. legea acceleraţiei = schimbarea momentului corpului este proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia forţei care acţionează; • Dacă pe direcția de mișcare se aplică o forță egalăși de sens contrar cu forța care a produs mișcarea, corpul se oprește, cu alte cuvinte se produce decelerația. • În procesul de recuperare, această situație apare frecvent, mișcarea unui segment articular fiind oprită de durerea sau contractura mușchilor antagoniști , precum și de deficitul forței mușchilor agoniști, care nu pot efectua mișcarea în amplitudine maximă. • Prin efectuarea unui lucru mecanic, un corp în mișcare cu o anumită vitezăîși modifică starea mecanică. Fiecărei stări mecanice îi corespunde o anumităenergie cinetică. • Odată inițiată de kinetoterapeut, mișcarea poate fi continuată de pacient, datorită impulsului dat, după care viteza de execuție scade, făcând necesară reintervenția kinetoterapeutului. • ritmul de execuție al mișcărilor - efortul poate fi gradat - măsurarea în timp a numărului de repetiții – apariția stării de oboseală. • Când numărul de repetiții pe unitatea de timp crește, cu efectuarea corectă a exercițiului, efortul poate fi mărit. • legea acţiunii şi reacţiunii = orice acţiune determină o reacţiune opusă şi egală. • în recuperare, legea se regăsește în exerciții cu suspensie elastică realizată prin resorturi. • Dacă suspendăm un membru de un resort, acesta se va alungi, până când forța sa elastică, exercitatăîn sus, va deveni egală cu greutatea membrului suspendat. Astfel, se va obține relaxarea membrului suspendat. • Resorturile se folosesc frecvent în recuperare și pot fi dispuse în serie sau în paralel. • În serie, constanta de elasticitate se împarte la nr resorturilor, solicitând o forță musculară mai mică-cazul mușchilor cu forță scăzută. • resorturile sunt dispuse în paralel, constanta de elasticitate se înmulțeste cu nr resorturilor - o forță musculară mai mare – creșterea forței musculare.

  14. Remarcă: • Mişcarea unui corp este influenţată de prezenţa altor corpuri cu care vine în contact, rezultând frecarea • ea este cea care se opune mişcării, devenind o forţă rezistivă • poate fi statică (în momentul punerii în mişcare a corpului) sau dinamică (pe parcursul mişcării corpului), prima fiind cea mai mare. • definirea unor noţiuni ca: • forţa = masa x acceleraţia; 1 Newton (N = 1 kg x 1 m/s2); • lucrul mecanic = realizat de forţa ce acţionează asupra corpului pe care-l deplasează pe o anumită distanţă; 1 Joule (J = 1 N x 1 m); • energia = capacitatea unui corp de a produce lucru mecanic; • puterea = viteza cu care se efectuează un lucru mecanic (timpul în care o forţa efectuează un lucru mecanic);1 Watt (W = 1 J / 1 s).

  15. Pârghii • în fizică, pârghia este o bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct de sprijin și asupra căreia acționează două forțe: forța care trebuie învinsă numităforță rezistentă(R)și forța cu ajutorul căreia este învinsă forța rezistentă, numităforță activă(F). • După dispunerea forței active (F) și a celei de rezistență (R)față de punctul de sprijin, distingem 3 tipuri de pârghii: • pârghii de gradul I, în care sprijinul este situat la mijloc, între punctul de rezistențăși cel de forță.Acestea sunt pârghii de echilibru. (articulație atlantooccipitalăși coxofemurală) • pârghii de gradul II, în care rezistența este situată la mijloc, între punctul de sprijin și cel de forță=rare: articulația talocruralăîn poziția stând pe vârful piciorului • Pârghie de gradul IIIîn care forța este situată la mijloc, între punctul de rezistențăși cel de sprijin, cele mai răspândite în organism; acționează cu pierdere de forțăși câștig de deplasare, fiind deci pârghii de viteză: articulația cotului

  16. Scripeți • Scripeții, oferă posibilitatea unei mișcări de rotație continuă. • Scripetele este format dintr-o roată, cu șanț pe muchie, mobilăîn jurul axului care trece prin centrul său. • Prin șanțul scripetelui trece un cablu, o coardă • Scripetele poate funcționa fix sau mobil. • Scripetele fix are cârligul acroșat în punct fix. • La un capăt al corzii acționează forța activă(F) = mușchiul care realizează mișcarea, iar la celălalt forța de rezistență(R)= greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează, eventual o greutate standard. • Scripetele mobil are cârligul fixat de segmentul de membru care trebuie mobilizat (R), coarda are un capăt fixat într-un punct de acroșaj, iar la celălalt capăt acționează forța activă • Brațul forței rezistente = raza scripetelui (AB), iar brațul forței active este =2x raza scripetelui • forța activă=2 x mai mică decât forța rezistentă pe care o echilibrează. • scripetele mobil poate fi utilizat în automobilizări efectuate de mușchi cu forță scăzută. • Se pot realiza și asocieri între un scripete fix și unul mobil→scripete compus care utilizează avantajele oferite de scripetele mobil.

  17. Plan înclinat • Planul înclinat oferă avantajul descompunerii forței de greutate (G), a corpului sau segmentului, după o direcție paralelă (Gt=F=mg sinα) cu planul și una perpendiculară (Gn) pe acesta. • este necesară doar învingerea componentei tangențiale a greutății • E necesarăînvingerea unei forțe mai mici decât greutatea corpului sau segmentelor de mobilizat. • planul înclinat se folosește ca mijloc de scădere a intensității efortului.

  18. Bazele anatomo-funcționale ale mișcării • Planuri și axe de mișcare • Poziția anatomică • Membrele superioare apropiate de părțile laterale ale trunchiului, coate extinse, mâini în supinație, degete inclusiv police extinse, membre inferioare apropiate, genunchii extinși, picioarele în unghi drept pe gambe, călcâiele apropiate, vârfurile apropiate sau depărtate la un unghi de maxim 45°. • Planurile anatomice sunt suprafețe, care secționează imaginar corpul omenesc sub o anumită incidență. Fiecare mișcare intersectează un plan. • frontale, dispuse paralel cu fruntea, deci vertical și latero-lateral; împart corpul într-o parte anterioarăși una posterioară; ½ant= ½ post→ medio-frontal; • sagitale, dispuse vertical și antero-posterior; împart corpul într-o parte dreaptăși una stângă; (½ dr= ½ stg → medio-sagital) • transversale, dispuse orizontal și paralel cu solul; împart corpul într-o parte superioarăși una inferioară; ½ super= ½ infer → medio-transversal. • Axele se formează prin intersectarea a 2 planuri. Astfel, se descriu: • axul vertical:la intersecția planului frontal cu cel sagital; • axul sagital (antero-posterior): la intersecția planului sagital cu cel transversal; • axul frontal (transversal):la intersecția planului frontal cu cel transversal.

More Related